Mănăstirile în Evul Mediu au fost un bastion al credinței creștine, atât catolice cât și ortodoxe, pe alocuri. Deși lumea civilizată a Europei a căzut sub loviturile nomazilor în secolul al V-lea, barbarii de ieri au început să se stabilească în locuri noi și s-au alăturat destul de repede creștinismului, lăsând credințele lor păgâne în trecut. Pe vremea când biserica a fost unificată, conducerea ei generală se desfășura prin Sinoadele Ecumenice, însă, de-a lungul timpului, călugării locali au început să construiască mănăstiri, ceea ce a permis răspândirea și susținerea credinței creștine pe plan local. Influența bisericii s-a dovedit mai târziu atât de puternică încât a devenit cea mai puternică organizație din Europa în Evul Mediu.
Odată cu mănăstiri, educația a venit în societate. Multă vreme, acestea au fost cele mai influente centre culturale, unde populația putea găsi sprijin moral și primi educație de bază. Călugării s-au angajat în corespondența lucrărilor valoroase, cei mai înzestrați dintre ei au creat lucrări noi și au efectuat cercetări importante de natură filozofică și teologică. De-a lungul timpului, cele mai vechi și mai influente biserici și mănăstiri din Evul Mediu s-au transformat în instituții de învățământ cu drepturi depline.
În statele catolice, biserica deținea nu numai putere spirituală, ci și seculară, regii și conducătorii au fost forțați să ia în calcul influența episcopului roman, cunoscut mai târziu ca Papă, și au ascultat instrucțiunile acestuia. În consecință, mănăstirile, ca elemente ale sistemului ierarhic bisericesc, aveau o deplină independență. Multe dintre ele erau folosite ca adăposturi, unde oamenii puteau scăpa de agitația lumească și persecuția autorităților. În țările ortodoxe, biserica era subordonată statului, deși avea o relativă independență. Adesea, oamenii care au devenit neascultători de autorități erau trimiși la o mănăstire, unde erau forțațipetrece-ți restul vieții.