mine
A fost ceva la elcare m-a făcut să mă opresc. Să se împiedice de el cu o privire. Și să te îndrăgostești. Tinere domnișoare cochete, în rochii medievale, cu ochi albaștri și buze plinuțe și roz. Cavalerii lor, în pantaloni de catifea sau în mantii lungi de satin peste costume de muschetar, își învârteau cu nerăbdare mustățile sau mă priveau apreciativ. Dar nici primele păpuși, nici a doua nu au atras atenția...

– Cauți vreo păpușă anume?– a întrebat zâmbind maestrul cu perciuni gri. Am clătinat din cap. - Doar caut. - Intrați. Făcu un semn către atelierul de menya, care era ascuns în spatele paravanului. Era o mare de păpuși... părți din ele, costume neterminate, măști, atât de amuzante încât am râs veselă când le-a pus în față.

- Uite, - a scos figura unei stele cu un telescop și într-o mantie albastră. – Aceasta este o păpușă înțeleaptă. Ia-l. Ce altceva poate da înțelepciune, dacă nu stelele? Acum câteva luni, l-aș fi cumpărat fără ezitare. Mi-am dorit atât de mult să găsesc sensul vieții încât l-am căutat în orice: în cărți, muzică, conversații. Cu oameni pe care i-a întâlnit pentru prima dată sau pe care i-a cunoscut toată viața.

Dar acum, în această zi de Anul Nou, amânam din anumite motive, iar el, luând-o ca pe un refuz, îl scotea deja pe Columbine din cutie într-o pelerină de foc peste o rochie în carouri. - Atunci acesta. Nu poți cumpăra înțelepciune dacă nu ești pregătit pentru ea. Dar te poți accepta așa cum ești cu adevărat. Ea, - dădu el din cap spre păpușă, care ridică batjocoritor o sprânceană, parcă gata să spună ceva înțepător - tu, nu?

am tăcut. Un om ciudat. Se pare că trebuie să-i răspunzi imediat, fără a întârzia o secundă. Pentru că ținea deja în mâini un dansator cu pielea închisă la culoare. Pe jumătate goală, a căzut într-un picior, iar în el era ascunsăatâta forță și mișcare, de parcă toate femeile tribului ei, care dansau de secole la foc, ar fi întruchipate într-o singură figură. - Îi este dor de pământ și de toate viețuitoarele care s-au pierdut. Oamenii au învățat să plângă și să țipe atunci când sunt copleșiți de sentimente. A învățat să vadă adevărata frumusețe. Această femeie – și-a trecut tandru cu degetul de-a lungul gâtului subțire al păpușii, pecetluită în inele – știe să simtă și să sufere. Ia-o. Nu știu dacă te-ai depășit sau pur și simplu nu vrei să te accepți, dar din moment ce o refuzi, - dădu din cap în direcția lui Columbine, - înseamnă nu ai destulă putere. Dacă să faci un pas înainte sau să te oprești.

Am devenit brusc confuză: m-am gândit o clipă că mă va convinge chiar acum. Și nu îmi voi putea aminti de cine am nevoie cu adevărat. - Mulţumesc, dar eu... am ales deja. De la bun început. Acolo. E acolo, în colț.

L-am târât pe maestru înapoi la magazin. Și deodată i s-a temut că ar putea fi cumpărat. Sau ridica. Sau brusc a renuntat la mine. Nu, nu am renunțat... M-am așezat. Mic și discret. Îngropat în pelerină de catifea a cuiva, o șapcă i-a căzut pe frunte.

Bătrânul s-a apropiat obosit de tejghea și a luat păpușa în mâini. — Acesta?Băiatul s-a uitat la mine cu ochi mari strălucitori. Fiecare linie a feței sale nu atât de perfecte părea să fie transformată de viață. Pomeții largi, o zgârietură pe obraz și chiar și fața în sine, parcă bronzată (doar lemnul întunecat cu timpul), erau vii.

Îl aștept din copilărie. Când ne-am mutat dintr-un loc în altul, iar prietenii nu au avut timp să se strecoare în încredere, eu l-am crezut doar pe el. Îndrăgostit de onestitatea și promiscuitatea lui, râsul și grija pentru cei care îi erau apropiați. În fiecare noapte mă uitam la cerul înstelat și tot așteptam ca el să se uite în sfârșit pe fereastră și să spună: „Bună ziua!”. Nu mi-a fost greu să aștept, nici atunci și nici acum - în noaptea de Revelion. În urmăcă amândoi nu ne era frică de timp. Atunci se numea Peter Pan. Și acum... - Care este numele lui? - Nu stiu. Aceasta este prima mea păpușă. Băiat etern.

Meșterul s-a rezemat de ușa care ducea la atelier și s-a uitat la mine cu o oarecare surpriză bucuroasă. - Știi, într-adevăr am greșit doar de două ori în viața mea. Primul - când și-a pariat toți banii că va fi cumpărat imediat. Dar dintre cele patruzeci de păpuși pe care le-am scos la vânzare atunci, el a rămas singurul pe tejghea. Aceasta este prima mea păpușă. - Și al doilea? Atunci am ales-o? Bătrânul a zâmbit deodată. Așa încât ridurile îi tăiau fața cu raze, iar asta îi făcea să zâmbească viclean și încăpățânat. - Nu. Când te-a ales pe tine.

Autoarea este Yulia Dovhykh

Acest articol este de la rubrica: Interesant despre Anul Nou

Vezi si: