Religia a fost forța care a determinat etica Evului Mediu. Creștinismul a respins etica din antichitate, deoarece în ea conceptul de moralitate era determinat de rațiune, nu de credință. Gânditorii medievali considerau rațiunea ca fiind de importanță secundară și au ocupat o astfel de poziție atunci când defineau conceptul de moralitate și alegeau poziția morală a fiecărei persoane. Dumnezeu și Iisus au fost percepuți ca un model de morală și de etică în etica acestei perioade, ei stabilind cadrul în care puteau fi interpretate problemele moralității.
Conform eticii creștinismului, viața umană și toate valorile sale materiale sau spirituale pot avea sens doar dacă se corelează cu poruncile divine. Pentru ei, Dumnezeu acționează ca o sursă de moralitate obiectivă și incontestabil de încredere. În același timp, etica Evului Mediu a combinat adesea atât gânduri optimiste, cât și pesimiste. Tot pesimismul era asociat cu lumea pământească, imperfectă și păcătoasă, iar alături de acesta existau speranțe optimiste pentru trecerea la „împărăția lui Dumnezeu” după moarte. Omul era văzut ca o ființă complet supusă voinței divine și trebuia să o asculte.
Epoca medievală a fost caracterizată de inseparabilitatea conștiinței morale și sociale, problemele filozofiei, religiei și eticii au fost unite în cadrul unui singur complex. Astfel, problema moralei nu a fost niciodată considerată ca o știință separată, problemelor etice li sa dat o semnificație religioasă. Pe lângă „dragostea” și „binele superior” propovăduite, în etica Evului Mediu au apărut concepte precum „faptă” și „virtute”, precum și „păcat”, „viciu” și „vinovăție”. De-a lungul timpului, biserica a acaparat o mare putere, iar pentru a o menține, a început să-și încalce propriile dogme etice. Acuzațiile de păcate și vicii pentru perioada Evului Mediu Înalt și Târziu au fost folosite pentru a persecuta toți cei liber-cugetatori.